Iunie 09,
2015
Liderii Grupului celor Sapte Natiuni Industrializate,
cunoscute sub numele de G7, organizeaza
o reuniune de urgenta în Germania într-o încercare zadarnica de a evita un faliment
inevitabil. Liderii vorbesc despre Grecia, Ucraina, China, Orientul Mijlociu si
despre alte prebleme, ca si cum, într-o oarecare masura, ar fi înca în control.
Ei au nevoie sa înteleaga ca exista ceva numit realitate, si nu conteaza cît de
mult timp încearca sa o evite, ea are întotdeauna o modalitate de a ajunge la
ei.
Faptul este ca, în ultimii 40 de ani, cu exceptia Canadei,
Japoniei si a Germaniei, G7 si aliatii ei occidentali au fost în deficit cu
restul lumii. Subiectul-povara incomod despe care nu vorbeste nimeni, este
faptul ca cel mai mare debitor, este compania corporativa cunoscuta sub numele
de Statele Unite ale Americii.
Restul lumii a luat o decizie colectiva de a nu finanta
aceste guverne occidentale; si o vor
face, doar atunci cînd se vor opri de a provoca razboaie constante si de a fura
bogatia colectiva a altor tari. Avînd în vedere ca restul lumii controleaza cea
mai mare parte a banilor (de exemplu, banii anexati la bunurile materiale),
controleaza de asemenea realitatea implicita. Puteti mînca pîine, dar nu puteti
mînca derivatele sau notele de dolari.
Puteti face schimb de lucruri reale, cum ar fi masinile sau
petrolul, pe orez sau grîu, dar în cazul în care pierdeti credibilitatea,
nimeni nu va schimba promisiunile de plata pe bunuri materiale. Tarile
apartinînd lui G7, mai ales compania Statelor Unite ale Americii (spre
deosebire de Republica Statelor Unite), a reusit sa amîne inevitabilul prin
pregatirea de date economice frauduloase, activele fiind trimise catre offshore
si derivatii, valorînd teoric sume astronomice.
Cu toate acestea, nici o cantitate de zerouri adaugate la
numerele astronomice în bancile occidentale va face vreo diferenta, pentru ca
aceste zerouri nu au nici o legatura cu lumea reala.
Chinezii au insistat asupra platii prin ceva solid, ca
aurul, care exista de fapt. Guvernul corporativ american, la fel cum fac cei
bogati în timp ce trec prin vremuri grele, a amanetat mostenirea familiei, a
împrumutat de la prieteni, a furat si a mintit pentru a plati urmatoarea transa
a datoriei. Ei au furat petrolul irakian, aurul Africii, economiile japoneze,
si orice altceva pe care au putut pune mîna.
Cu toate acestea, avînd în vedere ca PIB-ul real al
Statelor Unite a scazut 21,4% din 2011, este o imposibilitate pentru governanta
corparativa a SUA, sa continue sa-si plateasca datoriile care se maresc ca un
bulgare de zapada. Raspunsul evident, este de a declara faliment.
Problema este ca astazi foarte putini oameni sunt în viata,
care îsi amintesc de ultima data cînd a dat faliment o tara europeana. Nici o
tara anglo-saxona a dat faliment de o mie de ani, asa ca americanii sunt mai
outin familiarizati cu ceea ce înseamna, cu adevarat falimentul.
Pentru cei care au fost martori în prima mîna, de fapte ca prabusirea
basicii japoneze si falimentul Argentinei, viitorul este mai usor de vazut.
Sa comparam aceste doua cazuri, cu ceea ce se întîmpla cu
G7, pentru a prezice viitorul.
În cazul Japoniei, basica sa spart în perioada cuprinsa între 1990 si 1992. Guvernul japonez
stia deja în 1992, ca datoria totala era de 200 de miliarde de yeni
(aproximativ 2 trilioane de dolari). Cu toate acestea, anunturi publice, au
declarat-o în 3 sau 4 miliarde de yeni. Intreprinderea A, a trecut datoria sa
la intreprinderea B, care avea sa o treaca la intreprinderea C, fiecare cu un
termen contabil diferit. Era ca si cum un individ ar fi folosit cardul sau
American Express, pentru a plati contul dvs. Visa, si apoi, ar folosi cardul
Visa pentru a plati contul dvs. Master
Card, si apoi ar folosi cardul Master Card pentru a plati cardul American Express.
Aceasta înselatorie a cumparat timp, vreau sa spun, a permis sa se tîrîiasca
termenul de plata al acestei datorii în acest mod.
Însa, în cele din urma, unele din intreprinderile cu mai
mare dificultate financiara, nu mai reuseau sa ascunda faptul ca erau în
faliment. Îmi amintesc ca l-am intervievat pe Kichinosuke Sasaki, presedinte al
Togensha, una dintre aceste intreprinderi, la sfîrsitul anilor 90’. Cu aceasta
ocazie, el era omul cel mai sarac din lume, cu o valoare negativa de 9
trilioane de yeni (aproximativ 90 miliarde de dolari). Purta un costum de
matase care trebuie sa fi costat mii de dolari, cînd îl cumparase, dar care era
uzat si folosit, atunci cînd l-am intervievat.
El mi-a spus ca bancherii îl pastrau semi-viu, cu o
indemnizatie mizerabila. Bancherii nu aveau sa-l lase sa declare faliment,
deoarece avea sa provoace un efect domino care ar conduce în mod inevitabil
marile banci japoneze în stare de faliment.
În cazul Europei, Grecia joaca rolul de Togensha. Daca i se
va permite Greciei sa intre în faliment, atunci Bancile Centrale Europene, vor
trebui sa declare ca datoria greaca este în lipsa, si astfel, vor fi fortati sa
recunoasca ca ei de asemenea sunt în lipsa. Nu e de mirare ca Managerii
vîrfului lui Deutschebank demisioneaza. Nimeni nu vrea sa fie capitanul unei
corabii care se scufunda.
Cu toate acestea, experienta japoneza referitoare la
basica,face foarte clar, ca, a amîna inevitabilul mareste doar durerea totala.
Grecii o stiu deja, pentru ca sunt fortati sa joace rolul Domnului Sasaki, si
sa fie storsi de tot ceea ce au, pentru ca bancherii lor sa poata sa se
prefaca, ca totul este bine. Venitul mediu grec a scazut 40% în ultimii cinci
ani, astfel încît bancherii sa poata sa pretinda ca totul este bine. Totul se
va agrava numai, pîna în momentul în care Grecia va declara faliment.
Este mult mai bine sa declari faliment, decît sa fii legat
de povara unei datorii care nu poate fi platita.
Starea de faliment nu trebuie sa fie ceva dureros. Primul
lucru pe care oamenii trebuie sa înteleaga, este ca finantele sunt o creatie a
spiritului, sau a mintii. Daca Grecia intra în faliment, oamenii, cladirile,
fabricile, fermele, plajile, constructiile, etc. nu vor disparea. Singurul lucru care se va schimba,
va fi forma în care oamenii decid ce vor face cu aceste active reale, în
viitor.
În cazul Argentinei, asa ca si în cazul Islandiei,
declaratia de faliment a fost un soc scurt si puternic, urmat de o crestere
rapida a nivelelor de trai. Oamenii au fost de asemenea eliberati de ghiarele
bancherilor paraziti.
Desigur în cazul în care Grecia intra în faliment, eventual,
se va petrece acelasi lucru cu restul tarilor care folosesc Euro-ul.
Recent Angela Merkel a fost sa ceara bani Chinei si
Japoniei, dar sa întors cu mîinile goale.
O data ce nu va mai exista o alta sursa de bani suficient
de mare pentru a sprijini Euro-ul german, de asemenea este probabil ca, mai
devreme sau mai tîrziu, sistemul financiar german va deveni insolvabil.
Rezultatul final va fi o revenire la marca germana, la
drahma, si alte valute legate de culturi istorice.
Acum, avem ceva de ponderat. Cladirea Parlamentului Uniunii
Europene a fost construita în mod clar, ca sa se asemene Turnului Babel. Puteti
verifica pe acest link:
Istoria Turnului babel povesteste ca, la sfîrsit sa
darîmat, si toate popoarele au mers pe cai separate. Noul Turn al lui Babel a
fost finalizat în 1999. Întrebarea este: existau arhitecti care au stiut mai
dinainte, ca proiectul Uniunii Europene era destinat sa mearga pe calea Turnuui
Babel ?
Translator: